Femeia cu suflet pierdut – 17.03 Prima pagina

soulless_by_amani_wiltedrose-d4bmte7

Photo credit Amani-wiltedrose

“Imi amintesc de copilarie ca fiind una scurta, un amalgam de resentimente, tristete, visuri, dezamagiri, singuratate, speranta. Petreceam mult timp singura, aveam o viata launtrica si o imaginatie bogata, asa ca ma lipseam de multe ori de compania altora. Imi placea sa desenez, sa scriu povesti, sa stau ghemuita pe tocul geamului privind cerul si imaginandu-ma calarind o pala de vant sau construind o lume utopica ce avea sa devina viata mea odata ajunsa la maturitate.

Familia a ajuns si ea curand un vis, o speranta de viitor din cauza unui mariaj de nevoie, lipsit de iubire ce a acumulat in sufletul parintilor mei ura, dispret, resentimente. Mi-am jurat ca n-o sa ajung ca parintii mei… Ce ironie…

Inocenta si lumea mea launtrica au fost incet dar sigur marcate, infectate, erodate, aduse in stadiul de gangrena si apoi extirpate, ucise fara mila de razboiul mamei si al tatalui meu.”

Asa isi incepuse primele pagini din jurnal. Dorea sa-si astearna viata pe hartie, sa fie dureros de sincera cu ea, cea care va citi la final randurile izbutite, reusind poate sa se regaseasca, sa afle cine e si ce cale are de urmat.

Se simtea pierduta, straina ei de mai bine de un an de zile. Se simtea desfigurata, jefuita de tinerete, de identitate. Depresia ii devenise valul ce ii innegura privirea, tristetea ii atarna greutati de colturile gurii, iar singuratetea taia bucati din ea cu care hranea bestiile deznadejdii. Si avea doar 27 de ani!

“Am fost o eleva si o studenta model. Am muncit sa fiu printre fruntasi, am fost apreciata si rasplatiota. Cartile au fost mereu refugiul meu, imi dadeau un scop, o valoare pe care simteam ca nu o am altfel. Imi educam mintea sperand sa ajung o persoana cerebrala, rece, deconectata de sufletul aflat vesnic in suferinta.

Uram singuratatea, si doream cu disperare o completare, o persoana alaturi de care sa formez o familie, una adevarata si rezistenta. In ciuda eforturilor mele, aceasta dorinta coplesitoare ma facea mereu sa fiu cu garda jos, sufocand si iertand si cel mai de neiertat comportament fata de mine. Cu fiecare esec sentimental eu deveneam si mai disperata, si mai nevoiasa. Pana intr-o zi cand l-am cunoscut pe el…”

Antonimici

roughsex

Intoarce-te la mine! Ma intorc la tine! Te astept, ma astepti! Ne mintim!

Tinem cu tarie de sentimente, amintiri, amprente pe piele, caldura corpurilor, gustul sangelui de la buza muscata, tremurul placerii, mangaierea sudorii, tensiunea si eliberarea acelor zile cand claritatea pasiunii ne-a aratat o lume pe cat de posibila pe atat de imposibila.

Ne atragem, ne respingem, ne asteptam, ne alungam, ne iubim, ne uram! Nu uitam! Vrem… dar nu putem. Ne-am lasat urme…

Te vad

ochi

Te vad! Vad cum ura, mandria si cateva idei misogine iti inradacineaza pozitia in fata mea. Vad cum ele impletesc ganduri si arcuiesc limba sa le rosteasca pe un ton ascutit ca urechile mele sa le auda. Aud!

Plec ochii pentru ca nu vreau sa mai vad, si nu vreau sa vezi broboanele de durere ce iriga radacina genelor. Pun mainile la urechi caci nu vreau sa mai aud, ranile ultimelor cuvinte nu s-au vindecat.

Am ferecat si inima, am rugat-o sa doarma, dar e incapatanata, masochista, sta in prima linie, ia in plin afrontul tau.
Tu nu vezi si nu auzi, inima iti chinui cu idei bolnave. Tu nu vezi si nu auzi ce iti arat si spun. Lasa-mi inima sa treaca! Taci! Dezgroapa-ti-o pe a ta. Lasa-le sa vorbeasca!

Poate si doar asa vom putea sta unul langa altul si nu fata in fata.

Reflectii nocturne

thinking

Ne traim viata de parca am fi nemuritori. De prea multe ori maturam sub un covor posibilitatile zilei de azi pentru ca si maine e o zi. Si facem asta de teama esecului de cele mai multe ori. O teama atat de puternica incat pierdem din vedere faptul ca esecul si pana si  cele mai mari greseli nu dau nastere regretului cum o face lipsa incercarii.
Viata e incurcata, de-a dreptul mizerabila uneori. Ridicam bariere sa ne  protejam, si ne simtim protejati pana intr-o zi, daca avem noroc, cand realizam ca de fapt nu am facut decat sa ne ingradim singuri.
Ne temem de schimbari, dar ni le dorim. Ne petrecem jumatate din viata ingrijorandu-ne pentru viitor, planificand viitorul, prezicand viitorul. Si facem toate acestea pentru ca in final sa fim dezamagiti, ca asteptarile noastre sa fie spulberate. Si totusi, desi viitorul este pantecul celor mai mari temeri, este de asemenea si cel al sperantelor.
Fugim de durere, o evitam, nu vorbim despre ea, dar fiecare sufera, fiecare cauta un remediu. Cum scapi de durere? Nu exista un raspuns la intrebarea asta. Nu sunt solutii. Tot ce putem face este sa tragem aer adanc in piept si sa asteptam sa treaca, sa ramanem cu o cicatrice. Mica sau mare, intotdeauna ramane una. Atunci cand intalnim pe cineva nou, ar trebui sa ne dezbracam de tot, sa lasam cicatricile sa ne spuna povestea, sunt mai sincere decat gurile noastre care au tendinta de a omite, ascunde sau infrumuseta adevarul. N-ar trebui sa vorbim.

I Origins

ochi

Nu am mai scris de mult despre filmele care imi plac. Ea si timpul pentru un post de genul. “I Origins”, in regia lui Mike Cahill, este un film superb, intesat cu simboluri si idei care te naucesc. Fiecare replica este una memorabila, plina de dedesubturi.

Nu as vrea sa va stric bucuria vizionarii povestind in detaliu, asa ca o sa va prezint un pic scheletul de care se tin toate acele simboluri. Totul pleaca de la obsesia unui specialist in biologie moleculara pentru ochi (“Every living person on this planet has their own unique pair of eyes, each their own u n i v e r s e.”) si incercarea sa de a dovedi ca ochiul, frecvent dat ca exemplu al maiestriei divine, a avut un punct de origine de la care a evoluat.

Avalansa evenimentelor este declansata de o pereche de ochi, bineinteles.

“I’d like to tell you the story of the eyes that changed my world.” 

Povestea de dragoste dintre omul de stiinta si posesoarea acestor ochi, femeia-copil care considera fiecare actiune ca fiind strans legata de divinitate, scoate la lumina ideea ca viata nu are moarte ca urmare a unei migrari a sufletului.

Sofi: How many senses do worms have?

Ian: They have two. Smell and touch. Why?

Sofi: So… they live without any ability to see or even know about light, right? The notion of light to them is unimaginable.

Ian: Yeah.

Sofi: But we humans… we know that light exists. All around them… right on top of them… they cannot sense it. But with a little mutation, they do. Right?

Ian: Correct.

Sofi: So… Doctor Eye… perhaps some humans, rare humans… have mutated to have another sense. A spirit sense. And can perceive a world that is right on top of us… everywhere. Just like the light on these worms.

Si acum ca stiu ca v-am atatat destul interesul, va indemn sa-l cautati si sa-l vizionati cat mai curand. Ah, si sa-l pastrati pentru datile in care mintea va este invadata de intrebari metafizice si/sau aveti nevoie de o doza de speranta.