roughsex

Antonimici

Intoarce-te la mine! Ma intorc la tine! Te astept, ma astepti! Ne mintim!

Tinem cu tarie de sentimente, amintiri, amprente pe piele, caldura corpurilor, gustul sangelui de la buza muscata, tremurul placerii, mangaierea sudorii, tensiunea si eliberarea acelor zile cand claritatea pasiunii ne-a aratat o lume pe cat de posibila pe atat de imposibila.

Ne atragem, ne respingem, ne asteptam, ne alungam, ne iubim, ne uram! Nu uitam! Vrem… dar nu putem. Ne-am lasat urme…

Miercurea fara cuvinte 13

Mi-e dor de mirosul tau, primavara!

Mi-e dor de mirosul tau, primavara!

Mai multe imagini la Carmen.

ochi

Te vad

Te vad! Vad cum ura, mandria si cateva idei misogine iti inradacineaza pozitia in fata mea. Vad cum ele impletesc ganduri si arcuiesc limba sa le rosteasca pe un ton ascutit ca urechile mele sa le auda. Aud!

Plec ochii pentru ca nu vreau sa mai vad, si nu vreau sa vezi broboanele de durere ce iriga radacina genelor. Pun mainile la urechi caci nu vreau sa mai aud, ranile ultimelor cuvinte nu s-au vindecat.

Am ferecat si inima, am rugat-o sa doarma, dar e incapatanata, masochista, sta in prima linie, ia in plin afrontul tau.
Tu nu vezi si nu auzi, inima iti chinui cu idei bolnave. Tu nu vezi si nu auzi ce iti arat si spun. Lasa-mi inima sa treaca! Taci! Dezgroapa-ti-o pe a ta. Lasa-le sa vorbeasca!

Poate si doar asa vom putea sta unul langa altul si nu fata in fata.

thinking

Reflectii nocturne

Ne traim viata de parca am fi nemuritori. De prea multe ori maturam sub un covor posibilitatile zilei de azi pentru ca si maine e o zi. Si facem asta de teama esecului de cele mai multe ori. O teama atat de puternica incat pierdem din vedere faptul ca esecul si pana si  cele mai mari greseli nu dau nastere regretului cum o face lipsa incercarii.
Viata e incurcata, de-a dreptul mizerabila uneori. Ridicam bariere sa ne  protejam, si ne simtim protejati pana intr-o zi, daca avem noroc, cand realizam ca de fapt nu am facut decat sa ne ingradim singuri.
Ne temem de schimbari, dar ni le dorim. Ne petrecem jumatate din viata ingrijorandu-ne pentru viitor, planificand viitorul, prezicand viitorul. Si facem toate acestea pentru ca in final sa fim dezamagiti, ca asteptarile noastre sa fie spulberate. Si totusi, desi viitorul este pantecul celor mai mari temeri, este de asemenea si cel al sperantelor.
Fugim de durere, o evitam, nu vorbim despre ea, dar fiecare sufera, fiecare cauta un remediu. Cum scapi de durere? Nu exista un raspuns la intrebarea asta. Nu sunt solutii. Tot ce putem face este sa tragem aer adanc in piept si sa asteptam sa treaca, sa ramanem cu o cicatrice. Mica sau mare, intotdeauna ramane una. Atunci cand intalnim pe cineva nou, ar trebui sa ne dezbracam de tot, sa lasam cicatricile sa ne spuna povestea, sunt mai sincere decat gurile noastre care au tendinta de a omite, ascunde sau infrumuseta adevarul. N-ar trebui sa vorbim.

ochi

I Origins

Nu am mai scris de mult despre filmele care imi plac. Ea si timpul pentru un post de genul. “I Origins”, in regia lui Mike Cahill, este un film superb, intesat cu simboluri si idei care te naucesc. Fiecare replica este una memorabila, plina de dedesubturi.

Nu as vrea sa va stric bucuria vizionarii povestind in detaliu, asa ca o sa va prezint un pic scheletul de care se tin toate acele simboluri. Totul pleaca de la obsesia unui specialist in biologie moleculara pentru ochi (“Every living person on this planet has their own unique pair of eyes, each their own u n i v e r s e.”) si incercarea sa de a dovedi ca ochiul, frecvent dat ca exemplu al maiestriei divine, a avut un punct de origine de la care a evoluat.

Avalansa evenimentelor este declansata de o pereche de ochi, bineinteles.

“I’d like to tell you the story of the eyes that changed my world.” 

Povestea de dragoste dintre omul de stiinta si posesoarea acestor ochi, femeia-copil care considera fiecare actiune ca fiind strans legata de divinitate, scoate la lumina ideea ca viata nu are moarte ca urmare a unei migrari a sufletului.

Sofi: How many senses do worms have?

Ian: They have two. Smell and touch. Why?

Sofi: So… they live without any ability to see or even know about light, right? The notion of light to them is unimaginable.

Ian: Yeah.

Sofi: But we humans… we know that light exists. All around them… right on top of them… they cannot sense it. But with a little mutation, they do. Right?

Ian: Correct.

Sofi: So… Doctor Eye… perhaps some humans, rare humans… have mutated to have another sense. A spirit sense. And can perceive a world that is right on top of us… everywhere. Just like the light on these worms.

Si acum ca stiu ca v-am atatat destul interesul, va indemn sa-l cautati si sa-l vizionati cat mai curand. Ah, si sa-l pastrati pentru datile in care mintea va este invadata de intrebari metafizice si/sau aveti nevoie de o doza de speranta.

tom

Amintiri din copilarie

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand vad cate un episod Tom si Jerry ma teleportez instant in perioada copilariei cand eu si fratele meu ne inghesuiam in fata televizorului sa-l vedem pe Tom in incercarile sale de a-l prinde pe Jerry, haosul si distrugerile care-i urmeaza, dar si prietenia, afectiunea de care dau dovada adesea.
Jerry era preferatul meu asa ca imi doream atat de tare un soricel al meu sa ii fac o casuta cum vedeam in desene  ca ii zapaceam pe ai mei cu rugaminti aprinse sa-mi aduca unul. “In curand!”. Asta e raspunsul pe care il primeam mereu. Dar cred ca era de fapt o incurajare a lor, o exteriorizare partiala a unui gand incurajator: “In curand o sa-i treaca si toana asta! Rabdare!”. Bineinteles ca nu am primit niciun soricel, dar nu-i nimic ca m-am descurcat singura! Mi-am gasit eu unul. Habar n-am unde, insa stiu ca era lesinat, probabil de la vreo matura peste capatana, asa ca i-am facut un pat din frunze cu o floare drept perna pe care l-am asezat usor, i-am mangaiat capsorul mic si i-am zis sa se trezeasca repede ca vreau sa ne jucam. Mama aproape a lesinat cand i-am aratat noul meu prieten. Ei bine, nu m-am bucurat mult de el ca odata ce si-a revenit a zbughit-o.
Tom si Jerry e desenul copilariei mele, cel care imi evoca cele mai multe amintiri placute, cel la care ma  uitam cu familia, mai ales cu tata care era si el un fan infocat ce adora sa reproduca scene si sa imite personajele spre amuzamentul nostru. N-ai avut copilarie adevarata daca nu ai vazut macar un episod.

Acum ca sunt mama, e randul sa predau stafeta de creare a amintirilor din copilarie fetitei mele si cu ce sa inceapa daca nu cu un episod de Tom si Jerry pe Boomerang?

Excerpt – Sa nu inghit raspunsul

- Buna!

– Buna! Ma bucur ca ai decis sa accepti invitatia mea! Am comandat eu si pentru tine, sper ca nu te superi!

– Nu! Multumesc! Oricum sunt asa de confuza ca nu stiu nici ce vreau sa beau!

– Confuza? Ce e cu tine? Tu mereu stii ce vrei!

– In ultima vreme nu stiu nici cine mai sunt… Mi se intampla multe si rezolv unele chestii si apar altele si se incurca si ma incurca si… ma sufoc…

– Sunt sigura ca totul o sa se rezolve, esti o luptatoare!

– Ha ha ha!!!!

– Nu rade! Si? Cum e viata de femeie maritata?

– Pff, nici nu stiu ce sa-ti spun. E una dintre complicatii, de fapt sursa complicatiilor!

– Cum asa? Erai atat de fericita cand mi-a spus ca o sa te mariti.

– Mda… Lucurile se schimba se pare, oamenii la fel.

– Tu sau el?

– El e atat de schimbat incat cred ca am fost beata tot timpul relatiei noastre, iar acum ca m-am trezit din betie sunt alaturi de un barbat pe care nu-l cunosc. Iar eu sunt aceeasi, sau cel putin asa cred.

– Atat de pefacut sa fie?

– Nu stiu, poate ca nu am vrut eu sa vad sau… Tin minte cum ma facea sa ma simt, eram plina de el, eram fericita. Fiecare vorba a sa era o mangaiere, acum…. acum e ca un bolovan care ma loveste fix in crestet.

– Si ce ai de gand sa faci?

– Habar n-am deocamdata. Cert e ca ceva nu merge si ca eu am mintea tulbure. Astept sa ma limpezesc putin, nu as vrea sa iau o decizie astfel.

– Il mai iubesti?

– Intrebare capcana nu? Da. Nu. Nu stiu. Cum spuneam, e complicat. Il iubesc pe cel cu care m-am maritat, nu pe cel cu care traiesc acum.
– Sosesc cafelele. Poate vei gasi raspunsurile de care ai nevoie pe fundul cestii.

– Cafea neagra, amara. O s-o sorb usor sa nu cumva sa inghit vreun raspuns.

Noapte

Noapte iar. Pentru ea nu se mai sfarsea. Intunericul o cuprinde si asemeni unui sarpe o sugruma si ii intra prin ochi, pe gura, pe nas; vrea sa ajunga, trebuie sa ajunga la sufletul ei. Acolo mai exista un pic de nectar, speranta, ce trebuie consumat si raul secat. Mainile firave lupta, se misca frenetic, o raza calda si straina a soarelui alunga reptila. Poate sa respire, ochii vad din nou, gura poate sa simta gustul dulce, raul izvoraste din abundenta. Prin tavanul crapat cerul se deslusea plin de stele; o dorinta ii fulgera pieptul. Inutil totusi, caci stelele nu cad pentru ea. Vrea sa se ridice, dar un picior e rupt si pe jumatate ingropat in pamant. Cu chipul schimonosit isi arcuieste degetele si sapa pamantul sa se elibereze. O picatura rece I se prelinge pe chip urmata de inca una si inca una, ploaia se iveste si pamantul se inmoaie. Se ridica urland caci durerea e mare si schiopateaza catre usa; care usa? Caci demult nu mai exista. A deschis-o si bestiile au dat navala, au smuls-o. Afara, luna se odihnea pe pamant, grasa si lenesa. Licurici zburau frenetic incercand sa oglindeasca stralucirea stelelor. Intinde mana si atinge unul. Acesta cade pe pamant si se stinge; plange, distruge tot ce atinge. Isi pleaca chipul si se dezbraca, lasa in urma hainele inglodate si paseste catre luna. Un strigat si apoi liniste, luna a inghitit-o…

Destin 1

Sfarsit de vara, soare, cald, sufocant. Isi tragea picioarele dupa ea cu greutate si se oprea des sa se uite in urma. Inaintea ei, fratele si tatal ii carau bagajele. Incepea primul an de facultate iar amalgamul de sentimente ii rascoleau matele si ii umpleau cu plumb picioarele. Ajunsa in fata camerei de camin strangea cheia in palma si se gandea ca odata ce va deschide usa o noua viata si o noua lume se va asterne inaintea ei. Si-o dorea, voia sa scape de multe, isi dorea ceva nou insa, ciudat sau nu, se temea de acest nou. Intrata in camera privi in stanga  si in dreapta; spatioasa camera, insa parca totusi mica pentru cele 4 paturi pe care le acomoda. Isi arunca bagajele pe unul dintre paturi si se priponi la geam. Statea la etajul 4 al caminului si putea vedea terenul de sport si facultatea cu usurinta. Studentii intrau si ieseau din facultate ca dintr-un furnicar. Un zambet ii schimonosi chipul. Rasufla adanc si se arunca pe pat cu gandul sa digere circumstantele dar in usa se rasuci o cheie. Era Dana, cea mai mare locatara a camerei de camin; mare de varsta caci fizic nu depasea 1.50 m. S-au imprietenit repede, iar Dana se oferi sa-i arate imprejurimile si sa o invete cum merg lucrurile. Ii era recunoscatoare, chiar isi dorea un mic ajutor. Zilele se succedau fara prea mari evenimente, cunostea zilnic pe cineva nou, insa se simtea apropiata de o anume fata, Mari, colega de grupa. Era iesita din tipar, ciudata, la fel ca si ea si probabil de aceea o placea. Intr-una din iesirile lor prin oras se oprira in fata catedralei dezbatand diferite subiecte. Radeau si se prosteau, se aprindeau in contraziceri. Prin fata lor, prinsi tot intr-o discutie aprinsa, doi baieti le acaparara atentia. Mari zambi si se ridica indreptandu-se spre ei. Ii servi o palma peste ceafa unuia dintre ei:

- Nu mai saluti lumea?

- Cacat! Nu te-am vazut, eram prins in conversatie! Ce faci?

- Plimbari nocturne. Tu?

- Singura?

- Nu! Cu ea.

Si indrepta un deget catre fata care zambea timid pe scarile catedralei. Ea se ridica si cobori sa se alature grupului pentru a fi prezentata cordial.

- Gabriela!

- Petru!

Si Petru isi vazu in continuare de discutia cu Mari ignorand-o. Gabriela profita de aceasta lipsa de interes fata de ea ca sa studieze specimenele masculine. Facea des asta, ii placea sa analizeze fiecare gest, grimasa, cuvant. Petru, un rocker pletos de un metru saptezeci si ceva de centimetri, isi acompania cuvintele cu gesturi largi. Privirea un pic incetosata si chipul inflacarat denota prezenta in organismul sau a alcoolului. Era amuzant si carismatic, grimasele sale fiind cat se poate de atragatoare. Isi pleca putin privirea, astfel incheindu-si procesul analitic si rasufland adanc isi spuse ca nu e genul ei. Baieti saluta respectuos si isi vad de drum.

- Mare figura de om si asta.

- Da! Observ. Si foarte “vesel”!

Incepuse sa ii placa mult noua ei viata. Ii placeau si colegele de camera. Petreceau mult timp impreuna in zilele lor libere. Intr-o dimineata foarte insorita muzica duduia in boxele mici de calculator. Toate erau bine-dispuse si sumar imbracate, pregatindu-se fiecare pentru o noua zi de cursuri. Gabriela era tolanita in patul cel mai aproape de usa citind “Codul lui DaVinci”. Galagia mare de pe palier le facu atente. Se auzeau voci de baieti in caminul pentru fete. Fiecare specula prezenta masculilor in cuibul lor. Vocile se auzeau tot mai tare pana ce s-au concretizat intr-un ciocanit in usa. Dana dadu muzica mai incet si fugi sa deschida. 4 baieti faceau reclama la pasta de dinti, una cu aroma de bere, de altfel, voiosi nevoie mare. Tineau in maini flyere si le invitau la diferite evenimente studentesti si petreceri organizate pe moment. Fetele se amuzau cumplit, mai putin Gabriela care statea linistita in pat. Insa una din voci ii starni curiozitatea asa ca se ridica sa intalneasca sursa. Era Petru. Zambi in coltul gurii, le dadu pe fete de la usa si ii invita pe baieti sa isi vada de drum. Petru isi facu loc si veni mai aproape de usa. Respira adanc si isi infipse o mana in tocul usii, asta ca sa nu cada, si o invita pe Gabriela la o plimbare cu motorul. Aceasta zambi calm si refuza politicos spunand ca ramane pe alta data, ea stiind ca acesta nu poseda motor. Petru insista si scoase telefonul din buzunar si ii ceru numarul. Ea refuza insa ii oferi in schimb ID-ul de messenger pe care Petru si-l nota cu mare greutate caci vaporii bauturii si ai textelor ce le indruga ii incetosau privirea,  si cu o fluturare de mana le inchise usa.

Trecusera cateva zile de la incidentul cu masculii. Era weekend si se indrepta catre casa. Ajunsa acolo se refugie in camera ei cum facea de obicei si porni calculatorul. Spre surpriza ei avea un mesaj de la Petru:

- De ce mi-ai dat ID-ul de messenger si numarul de telefon nu?

- Pentru ca pe messenger iti pot da ignore daca nu imi convine ceva.

Fum

Soarele ardea cu putere. O raza ratacita, ce se reflecta din ochelarii lui, o facea sa isi mijeasca ochii. O enerva, si totusi el arata mai bine asa pentru ca nu il mai vedea. Fumul inecacios ce venea de la tigara pe care o agita plin de el o facea sa zambeasca; se simtea ca la un show de magie, uite iubirea, puf! nu mai e iubirea. Explicatiile lui erau alcatuite din cuvinte alese, bine gandite:

- Ma lasi rece! Nu te mai iubesc! Tu esti de vina!

Da, ea era de vina! Ea era de vina ca nu a facut cale intoarsa la primul semn de mojicie, ca a tacut cand trebuia sa rabufneasca, ca a iertat cand nu trebuia… ca l-a iubit. O lacrima se incapatana sa dea navala insa o rasuflare adanca o evapora. De ce sa planga? Pentru ca a pierdut ani langa el? Pentru ca l-a iubit atat de mult ca niciun arhaism sau neologism nu putea reda intensitatea sentimentelor? Ca a inchis ochii in naivitatea ei? Puf! Apa sub pod! Zen!

Se ridica usor, calm, cu miscari controlate, calculate, ii zimbi mojicului, il saruta pe frunte si il sterse usor cu un deget in coltul gurii:

- Aveai un pic de grisulet cu lapte de azi dimineata!

Simbolul falic pe care il pufaia si rasucea intre degete ii cazu si i se rostogoli la picioare ei lansand un nor de fum care ii invalui  plecarea!