Dintre toate drumurile asternute inainte-mi, l-am ales din nou pe cel la capatul caruia se afla gradina singuratatii. Aici iarba nu creste, insa din pamantul sterp rasare uneori o floare anemica, lipsita de parfum. Am zarit de vreo cateva pana acum; sunt rodul lacrimilor de speranta.

In centrul gradinii o zaresc, singuratatea. Ma asez langa ea mangaindu-i radacinile ce se viermuiesc in pamantul uscat, in timp ce o radacina mi se incolaceste in jurul piciorului, pesemne a gasit ce-i place. Privind in sus ii zaresc cum se inalta falnic trunchiul scobit de amaraciune, incununat de o coroana bogata formata din ramuri rupte de realitate, frunze galbene de plans si fructe uscate de dor. Pe ici pe colo zaresc cuiburile deznadejdii, ale temerii si ale nesigurantei.

Rareori bate vantul sperantei pe aici, de aceea e locul de joaca preferat al Satanei si al gandurilor de tot soiul. Aici, se spune ca se gasec adevarurile, insa eu nu am aflat nimic, inca mai caut. Poate daca as merge mai departe, daca as trece de poarta din capatul gradinii poate as afla un adevar, dar moartea pandeste pe acolo. Nu sunt curajoasa, prefer sa stau aici.

De ceva vreme tot adie vantul, fiori placuti imi furnica trupul, insa ea nu e fericita, ma strange tare de picior. Sa vina iar furtuna?  Cata vreme sa fi trecut de la ultima furtuna? Nu stiu! Dar imaginile sunt inca vii. Rafalele puternice de vant urlau ca razboinicii din vechime cand se aflau in toiul luptii… sunete groaznice. Ea a pierdut atunci, i-am vazut trunchiul zacand la pamant, inecata in propria amaraciune. Am crezut ca acela a fost sfarsitul ei, insa lastari au rasarit in urma si iata-ma din nou aici.