Scrisoare catre… mine

Draga mea,

Imi doream sa-ti scriu pentru ca simteam nevoia sa iti spun cateva lucruri despre noi si ce am descoperit despre viata.

Ma gandesc adesea cu drag la tine. Imi lipsesti! Imi lipseste naivitatea ta, senzatia de piept prea-plin de speranta si visuri.

Iti mai aduci aminte de camera noastra unde petreceam atat de mult timp inconjurate de carti, unde stateam pe geam si visam ca zburam, unde toceam creion dupa creion pe hartie si pereti desenand ce ne era drag noua? Eu imi aduc aminte. Ma gasesc uneori dorindu-mi sa nu fi iesit vreodata de acolo, sa ramanem suspendate in timp, in lumea noastra atat de frumoasa.

E frumos si aici afara, insa nu mai zbor, pieptul nu mai da pe afara de speranta si visuri,  e apasat de griji si responsabilitati, de dezamagiri, dar trebuie sa recunosc ca a cunoscut si alte sentimente frumoase. Nu am ajuns ce visam noi ca o sa fim. Si pentru asta sunt uneori foarte suparata pe tine. As fi vrut sa asculti de vocea aia mica din capul tau care iti spunea sa te opresti, sa apuci pe o alta cale. Si totusi nu e vina ta in totalitate. Nu aveai de unde sa stii cum e lumea in afara camerei noastre, mai ales cand am fost scoase cu brutalitate de acolo si aruncate in bratele realitatii, singure, fara o mana de care sa ne sprijinim.

Mi-a fost greu, mi-a fost usor, am zburat printre nori si m-am tarat pe pamant, am fost inafara zonei noastre de comfort, la limite si dincolo de ele. Nu am ajuns ce voiam sa fim, insa vom fi, ceva si mai bun,  mai devreme sau mai tarziu, am eu grija de asta.

Tu ramai vie si nealterata, caci scanteile tale au aprins focul care m-a modelat astazi.

S-ar putea sa-ti placa si acestea

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading Facebook Comments ...