Scrisoare netrimisa

…Imi amintesc cum imi pulsa sangele in vene cand am vorbit…cand ti-am auzit vocea dupa atata timp in care ai fugit de mine. Nu stiam daca mi se pare sau intradevar esti tu cel care rostea “Buna! Sunt eu, Z”, dar trupul mi s-a golit de toate maruntaiele instantaneu pastrand doar inima care stia, stia ca esti al sau twin. As fi vrut sa verbalizez frantura de suparare pe care o adunasem cat ai fost plecat dar dorul a luat-o inainte si ti-am rostit acele doua cuvinte care au stat sufocate in strafunduri.
 De ce ti le-am spus? Nu trebuia! Un proces de constiinta imi pedepsea impulsul stupid; trebuia sa fiu suparata, sa te fac sa iti ceri iertare pentru fuga ta, sa recastigi privilegiul de a auzi acele doua cuvinte! Ah! Un oarecare dram de furie ma cuprinsese, dar, hmm… cat sa dureze? Doar o clipa… De ce? Pentru ca iti auzisem glasul…te intorsesei la mine asa cum o facusei intotdeauna…asta era tot ce conta! Oare?
 Nu neg ca nu mai dispuneam de aceeasi certitudine ca inainte, plecarea ta a vatamat pana si acel cordon ombilical care ne nutrea pe amandoi, care ne permitea sa stim totul despre celalalt fara sa ne intrebam, fara sa fim unul langa altul. Acum primeam doar franturi de sentimente, de intamplari care nu faceau decat sa ma faca sa ma simt confuza. De ce m-ai cautat? Mai tarziu mi-ai raspuns si la intrebarea asta: “Din greseala!”. Auzindu-te rostind acele cuvinte am amortit, nu mai simteam nimic in afara de acea strangere stupida de inima pe care nu trebuia s-o simt pentru ca eu stiam mai bine. Buzele imi ardeau de dorinta de a le atinge pe ale tale…
4 ani… 4ani de iubire derivata din flagelul prieteniei si al sentimentelor superioare dorintelor carnale. Am strabatut un traseu idiot, plin de impedimente care a dat nastere atat unor emotii de geniu cat si  unor lucruri urate   de care nu vreau sa imi mai amintesc. Niciodata nu am stat sa analizez atat ce simteam pentru tine…mi-a fost greu pentru ca asa cum stii, miezul meu e distrus, calcat in picioare de mizeria circumstantelor traite. Am devenit din ce in ce mai confuza, cand eram atat de aproape de un raspuns, cineva, cumva, schimba intrebarea. “Cacat!”  vei spune tu. Poate ca ai dreptate! Poate ca nu merit apropierea ta, iubirea ta… poate ca nu iti mai pot oferi ceva viabil, sa iti mai ofer linistea de care ai nevoie. Poate ca sunt prea slaba ca ingadui sa privesc lumea de sub piciorul unei situatii ordinare. Mi-e atat de greu pentru ca nu vreau sa raman cu imaginea plecarii tale si cu “My Twin” care constant sa imi aminteasca de noi.
In dezordinea mea morala inca mai surad, insa inlauntrul meu, acolo unde inca imi salasluiesc credintele, tu…

S-ar putea sa-ti placa si acestea

11 Comments

  1. Daca regreti ceva,nu poti regreta iubirea.
    Nu poti regreta iubirea lui pentru ca nu stii daca a existat dincolo de gindurile,dorintele,visele tale.
    Ce regreti?
    Ca ai spus cuvintele?
    Nu,asta sa nu regreti.Sint ca si curcubeul dupa ploaie-insenineaza chipul tuturor celor care il vad,iar cine nu vede…

  2. Mi-a placut tare,asa scrisori as fi putut scrie si eu acum vreo 15 ani.Da’ sper totusi sa fie fantezie… desi de obicei scrierile astea cu suflet sunt cumva inspirate din realitate,altfel n-au aceeasi traire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading Facebook Comments ...