Tânguiri

– Ce faci ciudato?

– Petru?

– In carne si oase! Ce faci? Nu ma inviti inauntru?

– Ba da, sigur, intra!

– Ciudato am atatea sa-ti povestesc! Nici nu-ti inchipui!

Il privea pierduta, de parca in fata ei se afla un strigoi. Nu il mai vazuse de atata timp, nu o mai cautase, se facuse pierdut in valtoarea cotidiana, iar acum… acum venise la ea.

– Nici nu stiu cu ce sa incep. Deci, am cunoscut o fata si stam impreuna de mai bine de un an, insa lucrurile au inceput sa se complice.

Il cunoscuse la facultate cand intr-o zi, el si niste prieteni colindau caminul de fete din campus. Dintre toate fetele aflate in camera ei la momentul respectiv, si din toti baietii cu care era el insotit, privirile lor s-au gasit cu usurinta. Nici pana in ziua de azi nu stie de ce i-a dat numarul de telefon, de ce a acceptat sa iasa cu el. Insa a facut-o si au ajuns sa fie cei mai buni prieteni. Cu timpul, din prietenie au rasarit lastari de iubire, insa i-a fost prea teama sa se lase purtata de sentimente.

– O iubesc, cred, dar simt ca e ceva ce nu e bine, si am inceput sa ne certam destul de des. Nu stiu ce sa fac.

Ii povestea de iubita lui iar ea isi freca palmele cu ardoare, incercand sa isi tina sub control dorinta nebuna de a il lua in brate, de a-l saruta, isi musca buzele sa le impiedice sa-i rosteasca cat de mult il iubeste.

– Cand nu sunt cu ea imi e atat de dor de ea incat sentimentul devine durere fizica…

Se ridica de la masa ca arsa si se indrepta spre cafetiera pe care o apuca cu brutalitate si umplu o cana mare, suficient de mare incat atunci cand o duce la gura sa-i acopere destul de mult din fata. Nu putea sa il asculte vorbind de sentimentele lui fata de ea si sa ascunda durerea pe care i-o cauzau. Ar fi vrut sa nu o fi cautat, sa ramana pierdut, insa nu putea sa-i spuna asta pentru ca era cea mai buna prietena a lui. Asa ca il asculta…

– Stiam eu ca la tine o sa gasesc niste raspunsuri. Iti multumesc ciudato. Tu cum mai esti? Esti bine?

– Da, sunt bine!

– Ma bucur ca te-am vazut, poate iesim si noi la o bere in weekend, ce zici?

– Nu stiu daca o sa pot. Te anunt.

– Ok atunci vorbim.

– Da.

Inchise usa in spatele lui si izbucni in lacrimi. Isi aduna toata furia si iubirea intr-un pumn pe care il strivi de perete si intr-un strigat:

– Te iubesc handicapatule!

De cealalta parte a usii, un glas temator ii raspunse:

– Si eu te iubesc!

S-ar putea sa-ti placa si acestea

10 Comments

  1. ce groaznic!
    bineinteles nu povestea ci ideea in sine…
    nu ar fi mai frumos daca totul ar fi deschis? si stii tu, zemos?
    dar poate ar fi prea zemos atunci…

    imi place povestea

  2. ba e mai mișto așa povestea…rămânând însă la stadiul de poveste…dacă mi s-ar întâmpla mie…eh, nu știu dacă ar mai fi așa….nu cred! io i-aș spune:))).

  3. 🙁 ce poveste trista, imi pare atat de rau de ea… De s-ar putea strivi iubirea in pumn si apoi sa dispara… sau, ideal, sa fie impartasita 😐

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading Facebook Comments ...