The End – part I

– Deschide ochii!

– Cine esti?

– Nu stii?

Ma uitam atenta la el incercand sa descopar macar o trasatura familiara cu ajutorul careia sa pot deslusi ce drum ne-a pus fata in fata la un moment dat… insa..

.- Nu!

Nimic din aspectul lui nu ma lamurea, trasaturile lui erau atat de pamantesti si totusi ca ale nici unui pamantean. Nu-l cunosteam

.- Ha!

Zambetul lui ascundea dezamagire.

– Unde ma aflu?

– Priveste in jurul tau si raspunde-ti singura.

Prezenta sa era covarsitoare, ochii mei de abia putura sa-i paraseasca chipul. Privind in jurul meu nu intelegeam nimic si totusi cunoasteam tot. Scenarii si decoruri cu sutele se petreceau in fata mea, imprejurul meu.

– Momente…

Ma balbaiam… nu reuseam sa termin propozitia.

– Da, momente! Momente din viata ta!

– Cum?! Unde? Ce s-a intamplat? Nu inteleg!

– Hai sa facem o mica plimbare.

Ma lua de mana conducandu-ma de-a lungul unei pajisti. Din nou simteam acea senzatie de greutate in spatele coastelor. Prezenta sa era prea mult. Atingerea sa era atat de rece, insa simteam furnicaturi fierbinti in tot bratul. Nu ma uitam la ce se afla pe langa mine, nici macar la el, incercam sa-mi recapat sanatatea mintala privind la pamantul intesat cu iarba cruda de sub picioarele mele. Dar… pasii lui… pamantul se topea sub presiunea pasilor sai, desi parea ca pluteste, pamantul se transforma in pasta la atingerea picioarelor sale.

– Te rog ridica-te! Nu plange!

– Sa nu plang? Imi pierd mintile! Imi vad viata moment cu moment la propriu, cu ochii mei, le pot atinge! Si vorbesc cu o fiinta care… caruia nici pamantul nu-i face fata!

– Ridica-te! Ia-ma de mana! Nu cauta logica, sensul. Urmeaza-ma.

– Dar…Si isi intoarce privirea spre mine, ochii sai cumplit de negri imi inghetasera cuvintele pe varful limbii. Il urmam…- Acum priveste totul.

– Sunt… eu! Eu in diferite etape si circumstante ale vietii mele…Hei! Unde pleci?

– Te las singura cu tine. Ai nevoie de asta.

– Nu! Nu pleca!

– De ce? Preferi compania unui strain decat compania propriei tale fiinte?

Sfarsi cuvintele si disparu. Din nou in genunchi, din nou cu privirea infipta in pamant…Nu puteam sa ma privesc, mi-era teama, simteam dezgust, nu vroiam decat sa ma trezesc din acel cosmar.

– De ce stai aici singura? Nu vrei sa te joci cu mine mai bine?

Vocea acompaniata de o atingere blanda si rece ma scoase din delirul meu. Cautand sursa fiorului rece ce alerga intepator prin pielea mea am dat de o manuta de copil si doi ochi verzi abisali.

– Uite el e Cricket, ii dai tu sa manace?

Si imi intinde o maimutica de carpe cu un zambet larg.

– Sa-i dau sa manance? E o jucarie, nu are nevoie de mancare.

– Nu e adevarat! E prietenul meu! Uite l-ai facut sa planga!

O priveam, ma priveam cum imi strangeam la piept acele carpe cu atat dragoste ca m-a facut sa ma rusinez de felul in care am reactionat.

– Iarta-ma! O sa-i dau sa manance.

– Ce bine! Haide cu mine atunci, sa ne jucam.

Si o lua la fuga, coborand dealul pe care ne aflam intr-o clipa. Am ramas in urma privind-o.

– Grabeste-te!

Si zambind am coborat repede prinzand-o din urma. In aer simteam o calmitate iesita din comun. Fericirea si rasetele copilei completau acest peisaj. Dar inima mea nu a avut timp sa se umple de aceasta morfina caci nori grei incepura sa umbreasca tabloul in care ma aflam; tunete si fulgere trazneau peste tot pe langa mine distrugand caminul ei. a inceput sa planga si sa se stranga in brate. Privind norii si ascultand cu cu atentie sunetele infioratoare puteam distinge voci, tipete. Am coborat privirea spre fetita, trupul  ei se dezintegra in bucatele de marimea firelor de nisip, purtate apoi pe brate de vant in locuri stiute numai de acesta.O lacrima rece imi racorea obrajii incinsi de un sentiment familiar. Tipetele, certurile celor doua entitati ascunse in nori scoteau la iveala in interiorul coastelor mele  niste sentimente ingropate adanc in pamantul uitarii:

– Mama, tata! Incetati!

Dintr-odata liniste totala si schimbare de decor, ma aflam pe un camp vast din plin luminat de un soare ce nu era soare.

– Ce este asta? Unde sunt acum? Te simt, stiu ca esti aproape!

Simteam o greutate pe piept ce imi scurta respiratia, fiori ce imi agitau simturile de-a lungul coloanei vertebrale  si un sentiment de inutilitate ma dobora; elemente caracteristice intalnirii mele cu el de mai devreme.

– Arata-te! Vreau sa se termine acest cosmar! Nu inteleg ce vrei de la mine!

Nici un raspuns, doar rasete atotstiutoare.

– Acum ce urmeaza?

S-ar putea sa-ti placa si acestea

8 Comments

    1. :)) sanctuarul.blogspot.com Scriam pentru mine, nu aveam vizite sau etc. dar am considerat ca ce scriu merita un pic de atentie si m-am mutat pe wp ca mi se pare mult mai “uman” decat blogger. Am pus aici o parte din postarile de acolo.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading Facebook Comments ...