The End – Part II

Stateam imbufnata, ca un copil rasfatat, chinuindu-ma sa-mi amintesc unde eram si ce faceam inainte sa ma trezesc in acea situatie… ciudata. Insa procesul meu de indosariere a evenimentelor cred a suferit un mic accident pe parcurs deoarece nu puteam sa-mi amintesc decat faptul ca dupa ce m-am trezit, morocanoasa ca de obicei, mi-am baut cafeaua si am schimbat cateva vorbe, destul de neplacute, cu C.

– La naiba! De ce nu-mi pot aminti? Ce faceam? Sunt sigura ca raspunsurile mele zac pe undeva printr-un neuron lesinat.

M-am ridicat hotarata sa fac o plimbare, sa-mi limpezesc capul si sa explorez acel taram, al vietii mele, se pare. La fiecare pas, o voce, o imagine, ma facea sa retraiesc momente pe care le indesasem intr-un sac acum multa vreme si pe care l-am legat cat am putut de strans sa fiu sigura ca nu vor iesi, dar se pare ca cineva l-a gasit si a avut grija sa le elibereze. Incercam sa-mi reprim sentimentele, sa nu le las sa ma domine pentra ca trecusem peste, ma vindecasem si nu vroiam sa fiu iar prada pentru  vulturii psihotici ai depresiei.

– Cine se crede el? De ce de fiecare data cand il vad ma simt fara vlaga, fara autoritate…ma simt mica? De ce insista sa ma confrunt? Nu vreau! Nu existam atunci, acum exist! Atunci eram… nu eram… nu reprezentam decat o bucata de carne prin ale carei vene curgea sentimentul de angoasa. N-aveam niciun sens atunci. De ce sa ma intorc?

Mergand agale, preocupata cu gandurile mele, m-am zarit in fata unor porti. Plangeam… nu-mi dezlipeam ochii de pe casa din spatele acelor porti.

– De ce plangeam? Ce copila eram! Sa ma consum atat pentru ca mi-a fost furata copilaria, ca mi-a fost negat dreptul de a trai cu ea pana ma hotaram eu ca e timpul sa ne separam, ca mi-a fost negat dreptul de a ma mai intoarce acolo vreodata… Ha! Ce porcarie! Poti trai si fara asta, si poti trai si pe drumuri, nu doar in spatele unor garduri, al unor pereti! Sunt inca in viata nu? Hei! Uita-te la mine! Esti bine! Ma vezi? Nu mai plange, ca nu ai de ce. Lasa totul, nu ai nevoie de ea!

Degeaba strigam, nu existam pentru ea, dar nici ea pentru mine, eram doua iluzii.

– Vezi? Nu eram nimic! Ma auzi? Nu faceam nimic! Doar plangeam! Cum poate o fiinta care nu depune efort sa existe? Arata-te!

– Ha ha ha!

Radea atotstiutor scotandu-ma din minti. Il simteam, era pretutindeni… il simtem suflandu-mi in ceafa dar cand ma intorceam nu era nimeni. Se juca, ma impingea de la spate…

S-ar putea sa-ti placa si acestea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading Facebook Comments ...