Adio

În orice caz numai dragostea şi creaţia fac viaţa vrednică de a fi trăită şi, totodată, de a fi părăsită fără regret. N-am creat ni­mic care să rămînă generaţiilor viitoare, dar am avut dragostea… E de neconceput cît am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atît de integral în mine făcînd una cu fiinţa mea, încît acum cînd a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sînge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.

Totul, totul îmi vorbeşte de ea: locurile pe unde am hoinărit, casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut împreună. În toate şi în tot parcă şi-a lăsat fiinţa ei. (Şi risipa aceasta nu mai avea margini.) Cînd tac, fiinţele şi lucrurile din afară încep să grăiască amintirile din mine. În gînduri şi în vis, în iubire şi în ură, în bucurie şi în suferinţă, în faptă şi în vorbă, e pururea vie, pu­ruri prezentă Mihaela! Pretutindeni Mihaela! Obsesie uriaşă, co­pleşitoare, trebuinţă ca aerul şi lumina. Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute pînă în adîncurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sînt tocmai ace­lea de care te îndoieşti mai mult.

Totuşi, în rînduiala aceasta cuminte a morţii, un gînd se agaţă timid de viaţă. A tras un colţ de umbră şi mi-a luminat drumul pe care l-aş fi străbătut de aici înainte: politica, profesoratul, căs­nicia. Mi-a arătat perspectivele, bucuriile, victoriile care mă aştep­tau. Degeaba! Toate îmi par şterse, serbede, fără noimă. Pentru cine aş mai ţine prelegeri? Pentru cine aş mai smulge onoruri? Pentru cine aş mai duce-o cu Cecilia? Mihaela nu mai este şi, odată cu ea, dispare sensul tuturor strădaniilor mele, însuşi rostul existenţei mele. De acum s-a prăbuşit temelia pe care se clădesc fapte noi, îmi lipseşte îndemnul, scopul, nădejdea, răsplata, visul tot… tot…!
Sînt obosit! Încerc impresia că am trăit cîteva vieţi pământeşti, atît de greu mi-e sufletul. Iar copilăria mi se pare aşa de îndepărtată şi nebuloasă, încît mă îndoiesc că am fost cîndva copil.
Nu, nu-mi pare rău de nimeni, de nimic… Nici de părinţi, nici de Cecilia (şi ea o victimă), nici de ceea ce las în urma mea…
Am credinţa fermă că viaţa mea a început cu Mihaela şi se încheie odată cu ea.
Oricum, a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. Adio!…

“Invitatie la vals”, Mihail Drumes

S-ar putea sa-ti placa si acestea

2 Comments

  1. Cartea mi-a placut, dar in realitate omul ala merita multe palme,ca sa zic asa.Desi pe de alta parte nu respiram prin plamanii nimanui, si pentru nimeni, sau cu siguranta nu pentru un barbat ci doar pentru copilul nostru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Loading Facebook Comments ...